Eram de puțin timp în pandemie, în lockdown – prea puțin timp ca să ne dăm seama ce se întâmplă sau cum să ne continuăm viețile. Eram în anul III la facultate. Cu câteva zile în urmă am fost la un laborator care nu s-a ținut, profesorul argumentând că este prea periculos să mai avem contact unii cu ceilalți. Avea să fie ultimul laborator la care aș fi participat.

Între știrile din ce în ce mai îngrijorătoare, veștile despre șomajul tehnic în care mă aflam și eu, telefoanele de la familia pe care nu știam dacă e bine să o vizitez, lucrurile începuseră să se organizeze din ce în ce mai bine. Cursurile au continuat online, am reușit să ne adaptăm destul de repede, aveam mai mult timp pentru a învăța, ba chiar mulți dintre noi învățam din ce în ce mai bine, acum că viețile ne deveniseră, paradoxal, mai echilibrate – aveam timp să dormim suficient, să mâncăm bine, să facem exerciții, să alocăm timp tuturor temelor și cursurilor și, în plus, ca o adaptare, la aproape fiecare oră de curs primeam un task pe care îl rezolvam, învățând și mai bine.

Într-o zi, totuși, am trecut pe lângă televizorul care era pornit pe știri în garsoniera în care locuiam singură, păstrând digital legătura cu mulți dintre cunoscuți și organizându-mi matematic resursele. La o emisiune era invitat un antreprenor, iar subiectul discuției era numărul de afaceri care nu vor rezita acestei opriri a activității – pentru multe firme avea să fie prea costisitor. Era vorba în primul rând de cele care nu își mai puteau desfășura activitatea, însă și printre cele care încă puteau continua se aflau multe care aveau din ce în ce mai puțini clienți, atât din cauza incertitudinii, cât și din cauza vizibilității care le-a scăzut considerabil odată cu lockdownul.

Atunci mi-am dat seama că pot ajuta acele afaceri. Soluția era simplă – pentru a supraviețui, trebuie să ajungi în continuare la oameni, iar acest lucru se putea face într-un singur fel în acel moment: online.

De mică mă implicasem în multe proiecte care implicau promovarea sau organizarea de evenimente, prezentări grafice, captarea atenției. În plus, lucrasem deja un an în marketing și webdesign și am mai avut câteva proiecte și după. Mă ajuta și ceea ce studiam la facultate, iar timpul pe care îl primisem odată cu intrarea în șomaj și cu sistarea cursurilor fizice era o mină de aur. Era șansa noastră să facem ceva.

Am mers direct la colegii mei și le-am prezentat ideea, urmând un șir de apeluri pe Meet în care am discutat idei și soluții, am descoperit ce rol poate avea fiecare și cu ce experiență poate veni, după care am trecut și la partea de costuri și am învățat ce înseamnă să deschizi un business.

Toate acestea au fost salvate într-un folder numit Go online, care rezuma ideea de la care am pornit. Discuție după discuție, s-a transformat în Gonliner.

De atunci, deși echipa a variat, misiunea noastră a rămas neschimbată – să ajutăm afacerile mici să fie vizibile, profitabile și să țină pasul cu era în care ne aflăm.

Zi după zi, Gonliner a devenit un stil de viață. Am început să facem lucruri pe care nu ne imaginam că le-am face înainte de pandemie. Am lansat Gonliner cu un eveniment online cu 10 speakeri care să aducă în fața camerei web ceea ce se întâmplă de obicei în spatele promovării. Nici nu ne-am dat seama cât de greu e să organizezi un astfel de eveniment, mai ales că înainte de pandemie nici nu era un format popular.

De atunci, am lucrat în fiecare zi și, de multe ori, și noapte, pentru a ne continua misiunea, totul alături de colaboratori talentați și clienți cu povești care merită să fie spuse.